ÎNTOARCEREA

Pentru prima data, nu m-am mai întrebat daca am revenit sau daca m-am întors cu adevarat la o alta via?a. Zidurile manastirii, ridicate din cenu?a, îmi aratau ca moartea nu e sfâr?itul, ci o trecere. ?i ca poate ?i eu, purtând în mine cenu?a anilor de închisoare, puteam sa încep sa cladesc din nou. Am intrat în biserica. Lumina lumânarilor se reflecta pe icoanele noi, iar mirosul de tamâie se amesteca cu lemnul proaspat al bancilor.
Am îngenuncheat ?i am sim?it ca zidurile din mine, cele care ma ?inusera captiv atâta timp, începeau sa se clatine. Nu ?tiam daca era rena?tere sau doar o iluzie. Dar în clipa aceea, în manastirea recladita din cenu?a, am sim?it ca via?a îmi fusese daruita din nou. M-am închinat ?i am aprins candela. Flacara mica a tremurat o clipa, apoi s-a ridicat dreapta, ca o rugaciune muta. În lumina ei calda, icoanele pareau sa prinda via?a, iar tacerea bisericii s-a adâncit.
Am sim?it ca nu mai sunt singur. Ca în acea clipa, universul întreg ma privea prin ochii lui Dumnezeu. Am aprins candela nu doar pentru iertare, ci pentru a fi vazut, pentru a fi recunoscut ca un om care, dupa ani de întuneric, îndrazne?te din nou sa ceara binecuvântarea. Flacara ardea pentru pacatele mele, pentru zidurile care ma închisesera, pentru cenu?a din care încercam sa ma ridic. ?i în dansul ei fragil am sim?it o promisiune: ca iertarea nu vine dintr-odata, ci pas cu pas, a?a cum lumina alunga încet întunericul.
Am ramas acolo, cu ochii în flacara, ?i pentru prima data dupa mult timp am sim?it ca poate nu eram pierdut. Ca Dumnezeu, prin acea lumina mica, îmi spunea: "Te vad. ?i asta e începutul."