ARIPI ÎN ZĂPADĂ

Mihai se ridica ?i se apropie de fereastra. Ningea. Fulgi mari, tacu?i, coborau din cer ca ni?te gânduri care nu mai cer raspuns. Deschise u?a atelierului. În fa?a casei, o patura alba de zapada neumblata acoperea curtea, scarile, teiul batrân. Totul era nou. Curat. Tacut. Pa?i afara. Se întinse în zapada, cu bra?ele desfacute. Mi?ca u?or, în sus ?i în jos, ca un copil care nu cere nimic, dar prime?te totul.
Facea aripi de înger. Zapada îl cuprindea. Cerul îl privea. Atelierul ramasese cu lampa aprinsa, martor tacut al unei bucurii care nu avea cuvinte. Venise iarna. Nu ca sfâr?it. Ci ca început alb, ca o pagina pe care via?a se poate scrie din nou, fara teama, fara vina, fara trecut. Zapada luase ostatic ora?ul. La o intersec?ie, Mihai pa?i în mijlocul drumului, se a?eza pe caldarâm, în zapada umeda ?i pufoasa, ?i începu sa faca aripi de îngeri.
Cu bra?ele întinse, le mi?ca lent, ca deunazi. Urmele ramâneau clare, ca ni?te aripi. Într-un ora? îngropat sub zapada, un barbat care nu mai ?tia cum sa scrie încerca sa-?i aminteasca cum se ramâne, iar zapada nu mai era doar iarna - ci uitare.