Vraciul din Bărăgan

Vraciul din BaraganVol I Exista oameni care vindeca ?i oameni care judeca. Rareori sunt aceia?i. "Vraciul din Baragan" este un roman despre aceasta prapastie - dintre cel care face ?i cei care privesc, dintre cel care salveaza ?i cei care condamna. Dumitru Cosma nu este un erou. Nu este nici un sfânt, nici un rebel. Este un om care ?tie ceva ?i nu poate sa nu faca nimic cu ceea ce ?tie. A studiat medicina, dar nu a terminat-o.
Cunoa?te trupul omenesc, dar nu are hârtia care sa-i dea dreptul sa-l atinga. În lumea legilor, este un impostor. În lumea satului, este singurul care vine când îl cheama cineva. Romanul nu pledeaza pentru vrajitorie ?i nici împotriva medicinei. Pledeaza pentru ceva mai vechi ?i mai simplu: pentru dreptul omului de a ajuta. Într-o lume în care institu?iile se nasc, Dumitru apar?ine unei lumi care moare - lumea în care vindecatorul era cel care vindeca, nu cel care avea diploma.
Iubirea dintre Dumitru ?i Ioana nu este romantica în sensul dulce al cuvântului. Este o iubire încapa?ânata, tacuta, construita din priviri ?i a?teptari, din nop?i în care nu se întâmpla nimic ?i totu?i se întâmpla totul. Ioana nu îl salveaza pe Dumitru. Îl urmeaza. Iar aceasta alegere - de a urma un om condamnat - este poate cel mai curajos gest din întreg romanul. Parintele Damaschin nu este un raufacator.
Este un tata. Un tata care î?i pierde fiica nu în bra?ele mor?ii, ci în bra?ele unui om pe care nu-l în?elege. Tragedia lui nu este rautatea, ci neputin?a. Îl denun?a pe Dumitru nu pentru ca îl ura?te, ci pentru ca nu ?tie ce altceva sa faca. În acest sens, "Vraciul din Baragan" este un roman fara raufacatori - doar oameni prin?i în propriile lor limite. Procesul, care ocupa centrul dramatic al car?ii, nu este un triumf ?i nici o înfrângere.
Este o confruntare între doua lumi care nu vorbesc aceea?i limba. Martorii vin ?i depun marturie, dar nimeni nu asculta. Judecatorii pronun?a un verdict, dar nimeni nu crede. În sala aceea de tribunal se consuma ceva mai mare decât soarta unui om - se consuma trecerea de la un fel de a fi la altul. Finalul refuza apoteoza. Dumitru ?i Ioana nu devin martiri, nu sunt razbuna?i de istorie, nu primesc dreptate.
Pleaca. ?i în aceasta plecare este mai multa demnitate decât în orice victorie. Lumea pe care o lasa în urma îi va uita. Dar undeva, într-un sat îndepartat, un copil va fi vindecat de mâinile unui om fara nume. ?i aceasta este singura continuare care conteaza. Am scris acest roman pentru bunicii mei, care mi-au povestit despre o Românie care nu mai exista. Pentru tamaduitorii fara diploma care au salvat vie?i în lipsa doctorilor.
Pentru femeile care au ales sa urmeze barba?i condamna?i. Pentru to?i cei care au facut binele ?i au fost pedepsi?i pentru el. Un roman care nu cere sa fie aparat. Ci în?eles.