Confesinea Unei Femei Schizofrenie Sentimentală. Dezvoltare personală, #3

Nu ?tiu exact când am început sa ma pierd. Poate într-o noapte lini?tita, în timp ce spalam vasele ?i ascultam ?tirile pe fundal. Sau poate în diminea?a în care m-am privit în oglinda ?i mi-am dat seama ca zâmbesc doar din obi?nuin?a. Poate a fost mai devreme de atât. Poate m-am pierdut înca din copilarie, când am înva?at ca trebuie sa fiu cuminte, sa ?in genunchii lipi?i ?i privirea în jos. Am fost so?ie.
Femeie decenta. Mama. Gospodina. Mereu atenta sa nu fiu "prea mult". Prea doritoare. Prea vie. Prea sincera. Dar în mine, întotdeauna a existat o foame. Nu una de mâncare, nu una de lucruri, ci o foame de atingere, de priviri care ard, de momente care frâng timpul în doua. O foame de a fi vazuta, atinsa, dorita fara ru?ine. Mi-am trait via?a împar?ita între ce trebuie ?i ce simt.Între juramintele rostite la altar ?i trupul care cerea mai mult decât ceea ce primea.
Nu pentru ca nu am fost iubita. Ci pentru ca iubirea aceea nu ?tia sa vorbeasca în limba pielii mele. Aceasta nu este o poveste cu eroi sau eroine. Nu este o justificare, nici o drama lacrimogena. Este, pur ?i simplu, o confesiune. O femeie. O via?a dubla. O sete. O cautare. Adevarul spus în ?oapta, în pat, în oglinda, în scrisori care nu au fost niciodata trimise. Poate te vei regasi. Poate te vei revolta.
Sau poate vei închide cartea ?i te vei întreba daca tu ai curajul sa spui adevarul. Eu îl spun acum. Fara masca. Fara mila. Aceasta este confesiunea mea.?i o scriu nu pentru ca trebuie, ci pentru ca n-a mai ramas nimic altceva de facut.